Am găsit poza asta pe un blog şi mi se pare foarte faină. Aveţi grijă ce-i spuneti! :)

All sorrow comes from fear

All sorrow comes from fear...From nothing else.When you know this,you become free of it and desire melts away.You become happy and still. Ashtavakra Gita 11:5

Hermanstadt

Este absolut încântător oraşul acesta. Cred că e cel mai frumos de la noi din ţară. Singurul inconvenient bineînţeles pentru mine şi poate şi pentru alţii e dimensiunea lui. Dacă ar fi măcar cât Klausenburgul ar fi perfect. Prima oară am fost în Sibiu în 2003 dacă nu mă înşel, iar de atunci vizitele se ţin lanţ, spre bucuria mea, poposind mereu câte o zi atunci când mă întorceam de la Bucureşti. Nici nu ar trebui să pomenesc ultima denumire... şi dacă te vei duce la Sibiu vei înţelege de ce! Cei ce vin din alte colţuri sudice sau estice ale ţării au un şoc la vederea oraşului şi a modului de viaţă de aici. De la taximetriştii politicoşi şi care îţi dau restul până la ultima mie de lei la până la...ce vrei tu, diferenţele sunt mai mult decât sesizabile. De când am fost eu până acum, oraşul are o nouă faţă! Se poate şi la noi! Da, dar numai dacă alegeţi Forumul Democratic German! :)) . Vă recomand cu toată căldura Hermanstadt!
p.s. poza 1 e din 2008 poza 2 din 2004

În sfârşit ninge şi acasă. Că ninge după o zi superbă care anunţa primavara nu mai contează, important e că avem zapadă! Stau lipit de geam savurez momentul şi mă bucur. Îmi aduc aminte de anul trecut când pe 4 sau 5 ianuarie Bucureştiul era paralizat de un strat de aproape 50 de cm de zapadă. A fost o linişte nemaiîntâlnită, parcă oraşul era părăsit. Atunci ninsoarea a continuat şi dimineaţa. Mergeam pe străzi pentru că zăpada era prea mare pe trotuare, eram şi numai în pantofi dar nu conta. Trăiam o bucurie de copil. A fost un dar că am mai putut-o simţi.

După o perioadă aşa lungă de stat acasă mă gândesc cu groază la Bucureşti. Parcă n-aş mai pleca. Îmi şi amintesc deja de mirosul din gara de nord...

Trebuie să crezi!

Nu e un îndemn din cărţile ieftine care te învaţă succesul. E realitatea! Ca să faci ceva care să merite să dăinuiască sau să fi mulţumit de ceea ce ai făcut, trebuie să crezi! Nu ştiu dacă eu am meritul de a spune asta, eu… un sceptic care calc mereu pe marginea prăpastiei, eu… care văd mereu umbre, eu… un spectator la un episod al unei drame care nu se mai termină. Aş prefera să fiu actor. Să îmi joc rolul, să îmi iau banii şi să plec acasă. Ar fi atât de simplu şi aş fi atât de fericit! Oare nu asta face marea majoritate a oamenilor? Joacă atât de bine pe o scenă uriaşă o dramă pe care nu o conştientizează decât la sfârşit. Au crezut în rol şi l-au interpretat perfect, n-au ridicat niciodată ochii spre sală, spectatorii nici nu au contat. Alege să devii actor, alege să te implici. Orice rol poate fi atât de frumos! Urcă pe scenă şi joacă, asta e viaţa!

Singurătate

Singurătate. Un cuvânt îngrozitor pentru unii şi unul liniştitor pentru alţii. Depinde doar cine o vede şi o simte. Poate fi un refugiu sau o abandonare, poate fi un mod de viaţă sau poate fi un iad.Singurătatea poate fi aceeaşi peste tot? Nu cred. Una e singurătatea într-un oraş mare şi alta într-un oraş mic. Imaginează-ţi toată forfota de pe nişte străzi aglomerate toată mulţimea de oameni care se deplasează în toate direcţiile şi care nici măcar nu te văd. Trec pe lângă tine îi auzi cum râd, vezi zâmbete, feţe încruntate, îi auzi vorbind la telefon. Imaginează-ţi că te opreşti în mijlocul lor. Crezi că te vor vedea? Dacă pentru tine aproape că s-a oprit timpul, pentru ei tu nu exişti!, Într-o mare de oameni să nu te întrebe nimeni “ce mai faci” mi se pare a fi una din cele mai grele singurătăţi. Apoi mai e singurătatea vârstei. După ce realizezi că nu eşti nemuritor şi ai pus temelia vieţii tale, e foarte greu greu să mai schimbi lucrurile. Rămâi prins în ceea ce ai clădit şi rămâi legat de cei cu care ai clădit. Mai e şi singuratatea în dragoste. La fel de dureroasă poate sfâşietoare. Apare nu atunci când eşti singur ci atunci când iubeşti doar tu. Însă singurătatea asta are remediu. Tot în iubire!

Men are pigs?

"Foarte interesante sunt rezultatele cercetarilor ce arata ca barbatii sunt mult mai romantici. Ei se indragostesc mult mai repede la inceputul unui relatii (aproape 25% dintre barbati se indragostesc inainte de a patra intalnire, in comparatie cu doar 15% dintre femei). Ba 50% dintre femei au declarat ca au nevoie de aproximativ 20 de intalniri inainte de a se putea decide daca sunt sau nu indragostite. Exista, de asemenea, unele semne care ne arata ca barbatii sufera mai mult cand se despart de partenerele lor. Spre exemplu, un numar de trei ori mai mare de barbati se sinucid in urma unei despartiri. Cercetatorii au demonstrat ca barbatii sunt si mult mai naivi si cred in iluzii romantice precum: “o persoana iubeste o singura data-n viata cu adevarat”, “cea mai mare fericire iti este data de iubire”, “dragostea invinge toate obstacolele”. Femeile sunt mai prudente cand vine vorba de sentimente puternice de dragoste din cauza conditiilor sociale si economice. Prin urmare, sunt mai atente atunci cand se indragostesc sau doresc sa se casatoreasca cu cineva."

Majoritatea feminină nu va recunoaşte un asemenea studiu. De ce? Noi o ştim... dar consecinţele ar fi prea grave pentru noi pentru a discuta :D. Aşa că, în continuare suntem făcuţi în fel şi chip... cum recent am văzut pe un blog, reuşit de alfel. Titlul l-am luat de pe acel blog, numai că acolo nu era cu semnul întrebării. Ultima parte... mai trebuie comentată? Prudenţa asta! A....să nu uit articolul e scris de o femeie care evident e surprinsă de rezultatele cercetărilor, doar începe cu "foarte interesant"... :))

Zi de zi, pe toată lumea întreba
Nimeni nu-i răspundea şi se gândea,
Oare să mai cred in ea?

Într-o zi, într-o bună zi,
El la o cutie se opri.
Privi şi se îndrăgosti.

De o dulce mireasă
Cu totul frumoasă,
Ca o crăiasă.

Zilele treceau
Cuvintele vorbeau
Inimile vibrau.

O chema mereu
Împins parcă de un zeu...
Oare mai e ateu?

Dar totul era prea frumos
De-a dreptul miraculos
E drept... un pic cam ceţos.

Ea exista
Numai pe o pânză de catifea.
Iar el când realiza, mereu suspina.

Până într-o zi,
Când muntele se-nvoi a se piti
Iar regatul se zări.

Împins de al ei dor,
Alerga cu zor
Ca un gând uşor.

Regatul era mare
El nu mai avea răbdare
Ea... era o binecuvântare.

Zi de zi se învârti,
Din păcate n-o găsi.
Şi atunci se gândi...

Chiar de nu oi mai vedea,
Ea ramane a mea,
Şi de s-ar muta în stea!

Klausenburg

Este oraşul pe care-l vizitez mereu cu aceeaşi plăcere. Trebuia să mă adopte dar nu a făcut-o! Îl simt frumos şi cald. Dar e căldura şi politeţea amfitrionului. Mă lasă să mă plimb pe străzile medievale, bătrâne şi pline de istorie, îmi arată sufletul lui, pe oamenii frumoşi, adevăraţi aristocraţi care zâmbesc şi ştiu să se bucure de viaţă şi să o trăiască altcumva, amintindu-mi mereu de cultura care ne-a influenţat şi care mă face să fiul un pic altfel acolo unde trăiesc. Are un ritm destul de alert dar neobositor, e bătrân dar e şi tânăr, e mic dar şi mare. Aşa îl privesc eu din exilul pe care mi l-am impus. Dar el cum mă priveşte? Ca pe un fiu risipitor care încă n-a pierdut tot şi care nu se mai poate întoarce?

Iubesc poza asta. E mâna care mi-a fost întinsă şi-mi va rămâne întinsă mereu! E totul pentru mine...

Pierdut Crăciun. Ofer recompensă.

Anul ăsta abia am aşteptat să vină sărbătorile şi să vin acasă. Imi imaginam că va fi ca altădată: magic! N-a fost chiar aşa dar nici nu pot să mă întristez de asta… nu mai am voie şi nici nu mai pot. Nici brad nu am mai făcut. Am cumpărat unul deja împodobit ceea ce m-a făcut să pierd un un adevărat ritual, poate cel mai important moment din toată sărbătoarea asta. Nici ciocolata nu mai e la fel de bună. Si ce e şi mai trist e că viitorul nu se arată a fi altfel…