Klausenburg

Este oraşul pe care-l vizitez mereu cu aceeaşi plăcere. Trebuia să mă adopte dar nu a făcut-o! Îl simt frumos şi cald. Dar e căldura şi politeţea amfitrionului. Mă lasă să mă plimb pe străzile medievale, bătrâne şi pline de istorie, îmi arată sufletul lui, pe oamenii frumoşi, adevăraţi aristocraţi care zâmbesc şi ştiu să se bucure de viaţă şi să o trăiască altcumva, amintindu-mi mereu de cultura care ne-a influenţat şi care mă face să fiul un pic altfel acolo unde trăiesc. Are un ritm destul de alert dar neobositor, e bătrân dar e şi tânăr, e mic dar şi mare. Aşa îl privesc eu din exilul pe care mi l-am impus. Dar el cum mă priveşte? Ca pe un fiu risipitor care încă n-a pierdut tot şi care nu se mai poate întoarce?